Dincolo de „critica stângii”: pledoarie pentru o manie organizațională și un nou militantism.

de tovarășul B. M.

I. „Niște aiuriți care au citit Marx” - politologul de renume, Răzvan Petri

„Critica stângii” a devenit plictisitoare și neinspirată. Am văzut și auzit de nenumărate ori diverși inși regurgitând aceleași invective obosite despre eșecul stângii, transmise cu auto-satisfacerea care survine atunci când crezi că ai străpuns ceva profund, că ai inventat gaura la macaroană. Dar, să mor să înțepenesc dacă am mai auzit ceva interesant și original în acest discurs critic.

- Stânga este prea sectantă și incapabilă să clădească mișcări potente. Just.

- Stânga a devenit un spațiu de joacă și semnalare a virtuții pentru “clasa” mijlocie și profesional-managerială. Just.

- Stânga este nu știu ce și nu știu cum, harcea-parcea hodoronc-tronc. Just.

- În concluzie, votează miltaristul-oportunist Nicu Ștefănuță și roagă-te să se miște prin magie SENS mai spre roșu. Mai puțin just...

Absolut toate aceste critici sunt, din experiența mea politică și din înțelegerea mea a istoriei mișcării comuniste internaționale, niște tautologii și truisme sforăitoare. Dacă rămânem izolați de baza socială firească a mișcării socialiste și nu ne organizăm riguros ca să capturăm susținere populară, nu merge treaba. Wow, ce realizare! Ce este de făcut? Din nou, un truism simplist: muncă organizațională și muncă de teren.

Însă, aceste perspective aruncate în vacuumul internautic sunt adesea exprimate fix de cei care nu sunt implicați într-un mod semnificativ în eforturile stângii organizate. Și asta nu o zic doar ca să invalidez critica prin atac la persoană, ci că, la un moment dat, după ce se repetă aceste mantre decenii la rând, te-ai aștepta de la un dialectician să-și pună întrebarea: băi, da de ce nu se transformă teoria în practică, adică critica praxisului în reforma praxisului? Iar în acel punct ar ajunge la concluzia simplă: a dispărut mecanismul de transmisie, partidul (sau orice altă formă de organizare a clasei muncitoare). Pe scurt, structura care să medieze teoria în practică este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

În consecință, teoria s-a autonomizat, iar critica a devenit un prilej de a sta pe tușă până când apare vehiculul organizațional ideal care merită adeziunea criticului critic. Este o glumă proastă să spui că cei care fac selfie cu baricadele în loc să le construiască sunt urmașii băiatului care a zis: “Filozofii nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.”

Dar, cred că teza II despre Feuerbach este și mai pertinentă și insuficient de apreciată: “În practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gîndirii sale. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gîndiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică“. Cu alte cuvinte, critica nu valorează tare mult dacă este o scuză pentru inacțiune și nu ești pregătit să-ți murdărești mâinile cu munca repetitivă, obositoare și eternă de a clădi o organizație și a o menține în timp, singurul mediu real prin care justețea analizei noastre față de lume poate fi dovedită.

În fine, la fel cum nu poți fi anti-filosofic fără să filosofezi, nici eu n-am putut să critic critica stângii fără să critic stânga.

II. Teze și constatări pentru o muncă politică consecventă și răbdătoare

Comunismul în devenire, ca mișcare reală care suprimă starea de fapt a lucrurilor, este o ecologie. Conține sindicate independente, platforme electorale, fonduri și organizații de întrajutorare, organe de propagandă, grupuri de activiști pe modelul direct action, spații prefigurative, fronturi organizaționale de masă, intelectuali și centre de cercetare militantă. Toate acestea, puse în interacțiune și cooperare, au laolaltă proprietăți emergente absolut explozive. Dar această infrastructură (pe cât a existat) a fost destrămată sistematic după contra-revoluția profundă din faza neoliberală a capitalismului, care n-a început din întâmplare în anii optzeci cu spargerea grevelor minerilor din Anglia și a controlorilor de trafic aerian din SUA și prin ruinarea financiară a statelor post-coloniale. Datoria noastră este s-o clădim din nou.

De aceea, simpatia și respectul meu vizează acele personaje donqujiotice care se avântă în munca organizatorică de la firul ierbii, care este adesea frustrantă și dezamăgitoare. Nu încerc să fetișizez eșecul. Din contră, îmi doresc să ademenesc cât mai mulți indivizi să-și abandoneze reținerile, să se bucure de căldura relației de tovărășie (egalitarismul celor angrenați în lupta pentru un viitor) și să pună umărul la construirea blocului politic și organizațional care ne va livra tuturor eliberarea.

Truda, adesea sisifică, pe care comuniștii trebuie s-o ducă până la capăt este monumentală. Să clădești aproape de la zero infrastructura organizațională necesară pentru unirea fronturilor luptei de clasă și pentru a avea capacitatea reală de a confrunta capitalismul și statul este... dificil. Această prăpastie gigantică și descurajatoare între ce avem și ce mai este de făcut a împins mulți tovarăși și foști tovarăși, pe care-i respectam profund, pe două rute:

1) un vag stângism cinic, reformist și compromițător, care se scârbește uitându-se la eforturile patetice a celor care au rămas pe baricade

2) un fel de burn-out politic, în care rămâi activ, dar inerțial, și te afli pe o pantă alunecoasă către o depresie de tipul “care-i rostul acestor eforturi?”

Eu mă adresez celor din urmă, dar și celor care se întreabă de pe margini dacă ar trebui să se bage. Am convingerea că trebuie să ne însuflăm colectiv cu dragoste de viață, cu puterea de a fi sfidători în fața ororilor capitalismului și cu spiritul acțiunii auto-afirmatoare împotriva inamicilor de clasă (și ai vieții pe pământ). Trebuie să fim bine pregătiți să acționăm decisiv în această agonie terminală a societății bazate pe dominație de clasă. Nu ne permitem să decădem în nihilism. Altfel, această „luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă” riscă să se sfârșească cu cel din urmă scenariu, al ruinării comune. În această cheie, să purcedem!

III. Hai la lupta cea mare!

“Revolutionary Suicide” de la Huey P. Newton este cartea mea preferată, nu că ar fi neapărat un text excepțional, ci pentru efectul afectiv pe care l-a avut asupra mea. Mi-a permis să devin, în mod definitiv, un comunist dedicat trup și suflet acestui crez, datorită suprimării celui mai nociv și anti-praxis sentiment: anxietatea provocată de obstacolele aparent insurmontabile pe care orânduirea capitalistă ni le pune în cale pentru a ne impune iluziile nimicniciei și zădărniciei.

În autobiografia sa, fostul “Ministru al Apărării” din Black Panther Party m-a învățat un fapt brut și simplu despre statutul revoluționarului: că jocul este măsluit împotriva sa de la bun început. Dar revoluționarul își acceptă situația vitregă și se avântă cu toate capacitățile sale în lupta pentru emanciparea universală a ființei umane, asumându-și riscurile și posibilitatea eșecului pentru a înainta cauza. Huey numește acest pact cu destinul tragic un “suicid revoluționar”. Deoarece opoziția față de un regim atotputernic pare irațională, figura revoluționarului este ghidată de un anumit grad de manie: deși lumea în care se situează este structural clădită pentru a-i estompa orice năzuință de a crea lumea în care “dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiția pentru dezvoltarea liberă a tuturora”, revoluționarul se avântă oricum în munca infamă, lipsită de validare socială și beneficii materiale, de a-i clădi premisele. Această condiție este cu atât mai draconică în această epocă a contra-revoluției care a îngropat statele muncitorești și proiectul Lumii a Treia și a inițiat o prigoană anti-comunistă care a epurat imaginarul politic colectiv de orice formă de “stângism”, oricât de timid.

IV. Motivație pentru cadre, prin păcănele Pascaliene și moralisme anti-moralizatoare Nietzscheiene

Dincolo de reacționarismul latent al lui Nietzsche, are niște pilde care ne sunt de folos. Una fiind ideea că dacă nu suntem în stare să ne revoltăm împotriva hegemoniei burgheze și a degenerării sale în conspiraționism mitologic neo-fascist, ne afundăm și noi în aceeași corupere sufletească, devenim complici și capturați într-o “moralitate de sclav”, deplângându-ne situația tragică, dar fiind lipsiți de capacitatea (și chiar voința) să o abolim. Mă rog, e o cale mai sofisticată de a reitera un fapt ce ar trebui să fie evident, că nihilismul este un self-fullfilling prophecy, iar dacă acceptăm pastila neagră a realismului capitalist și abandonăm visurile utopice, am pierdut.

Dar această platitudine merită repetată ori de câte ori este nevoie, pentru că am văzut prea mulți tovarăși, împovorați de munca organizatorică și de patologiile psiho-sociale cu care ne confruntăm în cotidianul capitalist, pierzând din vizor orizontul pentru care ne zbatem. Revoluția va avea loc după 1000 de ședințe organizatorice care seacă toată energia din tine, după 1000 de pamflete scrise și distribuite la o manifestație, declanșată de reacția străzilor la o nouă catastrofă socială. Revoluția va avea loc după 1000 de mesaje scrise de leadershipul unei organizații socialiste de tipul: “Hey! Am observat că n-ai mai fost activ de câteva luni!”, după ce se înființează 1000 de fronturi organizaționale de masă, de aceiași 2-3 inși dedicați. Munca asta are o finalitate și are sens, iar cei ce-o fac au admirația și respectul meu.

Așadar, nu putem abandona crezul revoluționar fără să decădem într-o apatie contra-productivă. Mai mult de atât, oricât de implauzibilă pare o lume post-capitalistă, nebunia necesară pentru a te încrede în ea este cât se poate de rațională: pariul lui Pascal este un argument filosofic care susține că, din punct de vedere rațional, ar trebui să-ți trăiești viața ca și cum Dumnezeu ar exista. El se bazează pe ideea că, dacă Dumnezeu există, o persoană care crede în el va obține o recompensă infinită (viața veșnică), iar dacă Dumnezeu nu există, pierderile acestei persoane sunt finite (plăcerile lumești). În schimb, dacă cineva nu crede în Dumnezeu, va fi pedepsit etern (prejudiciu infinit) dacă acesta există, sau va câștiga doar lucruri finite dacă nu există. Astfel, pariul sugerează că este mai avantajos și rațional să pariezi pe existența lui Dumnezeu, pentru a evita potențialele pierderi infinite.

Acum, dacă secularizăm acest argument și presărăm oleacă de Rosa Luxemburg deasupra, observăm că gambitul pe care policriza terminală a capitalismului ne invită să-l facem este același ca pe vremuri: socialism sau barbarism. Deci, ori adoptăm mania și credința revoluționară, aruncându-ne în vâltoarea războiului de clasă, restituind posibilitatea unui viitor pe această planetă, ori ne îndopăm cu brainrot, căutam diverse mecanisme de escapism și ne mulțumim cu ce victorii mărunte mai scoate “centru-stânga”. Altfel spus, biruim sau pierim. În acest context, orice ființă rațională ar paria totul pe posibilitatea victoriei. Rațiunea ne obligă să trăim cu speranță pusă pe revoluție și pe capacitatea noastră de-a o realiza.

V. Concluzii și scurt îndrumar

Am auzit diverse perspective de un acceleraționism vulgar conform cărora sloganul “Nu aveți nimic de pierdut decât lanțurile” ar trebui tratat literal, ca o strategie prin care ne frecăm mâinile cu jubilare oricând situația muncitorimii devine mai precară. Adică revoluția va veni atunci când, în urma procesului capitalist de dezrădăcinare, deposedare și golire totală a dimensiunii simbolice a vieții umane, clasa muncitoare va deveni un blob inert determinat în totalitate de relația sa cu Capitalul și nimic altceva. Resping categoric această teză. Acei homo sacer, radical alienați și anihilați care ar rămâne în urma unui astfel de proces distopic în care Capitalul subsumă orice interstițiu rămas neacaparat, nu se vor răscula. Tare frică mi-este că dacă vom rămâne doar cu lanțurile, ne vom lupta până la ultima picătură de sânge pentru a ne proteja dreptul de a fi slugi în imperiul eco-fascist care se arată la orizont.

De fapt, suntem revoltați pentru că avem totul de pierdut, iar rezistența se naște din lucruri lumești cât se poate de generice și mediocre, atunci când oamenii încearcă să protejeze de vicisitudinile realității contemporane ceea ce face viața să merite a fi trăită. Se naște atunci când niște părinți care-și iubesc copiii, devin îngrijorați de lumea pe care le-o lasă moștenire. Se naște când un lucrător pe salariu minim trebuie să ignore durerea unei carii dentare pentru că nu-și permite s-o rezolve. Se naște când proprietarul îți crește chiria și-ti cere să-i și zici bogdaproste că ai un acoperiș deasupra capului. Și tot așa.

Noi, comuniștii, trebuie să înțelegem odată că “avangarda” există doar dacă este conectată la mase. Deci, trebuie să ne aflăm la fiecare sit al acestei lupte, să propovăduim pentru transformarea radicală a societății de la un nivel teluric și plebeu. Să întâlnim clasele populare acolo unde sunt, atât geografic cât și ca nivel de conștiință politică, și să le ducem unde au fost menite să fie, ca subiectul revoluționar care pune capăt exploatării omului de către om și a pre-istoriei umanității.

Asta se va face cu răbdare și dedicație, cărămidă cu cărămidă. Dacă avem acea determinare și imperturbabilitate Stahanovistă, succesiunea de acțiuni e simplă: îți faci o organizație, recrutezi niște oameni, asimilați teorie împreună prin cercuri de educație colectivă, participați la manifestații, scrieți articole prin care vă rafinați cunoștințele și rămâneți conectați la pulsul cotidian, participați in diverse organizații de masă unde vă înaintați mesajul, vă alăturați luptelor sindicale și promovați mai departe organizarea la locul de muncă, iar prin muncă diligentă, la un moment dat, se formează destulă putere consolidată încât să ai o structură capabilă să miște lucruri. În rest, bizuie-te pe credință și dragoste revoluționară.